Am revenit

Oarecum…

Nu cu foarte mare bucurie…

Am fost săptămâna asta la ţară. Aşa…că în “vacanţă”. Intenţionat am pus în ghilimele, pentru că vacanţă înseamnă relax. Şi săptămâna asta nu a fost chiar relax ! Zi de zi trezit în creierii dimineţii la 6, muncă prin curte, gradină şi livadă până pe-nserat. Şi dacă nu era muncă all day, era plictis. Acolo n-ai unde să ieşi să te distrezi, sau cu cine să mai stai să petreci timpul. Şi dacă e plictis, mă oftic.  Apare veşnica mea ceartă cu mine însămi. Pentru că iar îmi vin în minte tot felul de tâmpenii, iar îmi aduc aminte că pleci şi te voi revedea peste un an, iar îmi amintesc că nu reuşesc să mai potolesc “razboiul” cu ai mei (ştiţi voi…conflict între generaţii), iar apare stresul altor griji, etc.

Totuşi, singura chestie care mi-a plăcut la tara (oarecum) a fost faptul că m-am deconectat unpic de la nebunia asta a oraşului, că a fost diferit. Nu mai călcasem pe la ţară de mai bine de  3 ani. Aproape că uitasem cum arată curtea în care, în copilărie, obişnuiam să alerg desculţă. Obosisem să fiu ca o maidaneză captivă între betoane!

Plecasem, totuşi, cu un amar în suflet…pentru că zilele astea mi-aş fi dorit să mi le dedic tot ţie, având în vedere că mâine pleci departe :(. De asta nici nu prea mi-a tihnit şederea asta la ţară. Dar îmi mai distrăgeam atenţia când îi mai ajutam pe ai mei la muncă.

Dimineţile erau cele mai plăcute. Mă trezeam devreme (fie mă trezeau ai mei, fie mă trezeam singură -nu prea pot dormi în pat străin), când soarele abia îşi făcea curaj să se arate. Stăteam pe banca de lemn din faţa casei şi-mi beam cafeaua. În rest, mi se părea că, după câteva zile, până şi acolo apărea monotonia. Cam acelaşi “program” aveam zi de zi. Atâţia ani, m-am acomodat cu stilul ăsta de viaţă “maidaneză” pe betoanele Iaşului.  Şi cred că tot aici îmi e mai bine.

La ţară mi se părea un loc nou. S-au schimbat multe. Şi mi-au revenit în minte multe amintiri de când eram copilă. Fără griji, fără doruri, fără certuri, fără absolut nici o grijă. Acum toate aste, la un loc, sunt până şi aici.  Şi uite aşa mă ofticam iar, şi seara, când “trăgeam câte o linie” la final de zi, cu “ce am făcut azi”, singura concluzie era că a mai trecut o zi din viaţa mea, şi că nu mă încântă nimic, că simt, totuşi, că locul meu nu e nici acolo !

De fapt…ştii ce ?! Locul meu nu e nicăieri fără tine !

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s