Chinul dragostei…

De ce lăsăm monotonia să ne cuprindă, să ne înghită vieţile cărora oricum le dăm prea puţin sens şi care şi-au pierdut de mult timp direcţia?

Atunci voi înţelege de ce, la celălalt pol al acestei lumi ieşite de pe ax se găseşte ceea ce numesc atonie … acele ritmuri  extenuante ce amintesc, în mod straniu, de cadenţele obosite ale crepuscularilor … încet, inima mea, încet… este speranţa de a mă putea sustrage de la angajamentul existenţial, de a reuşi să mă strecor, să mă furişez… Cuvinte ce denunţă precauţia unei fugi pe furiş – deşi nu sunt o laşă – poate instinctul de conservare să fie mai puternic…

Iubirea nu moare dintr-o dată. Ea moare încet, foarte încet,şi fără avertismente prealabile. Mai întâi i se închid ferestrele prin care privesc în juru-mi…apoi uşa,de obicei deschisă,se încăpăţânează să rămână blocată şi o deschid din ce în ce mai rar spre spaţiul prin care văd şi aud lumea.  Mireasma dragostei nu mai întră în încăpere.

Dar nu poate fi încă finalul … va trebui să caut o altă încăpere,unde orgia sentimentelor predomină cu întreg arsenalul ei de plăceri din  toate timpurile. Aşa cred că suntem toţi construiţi…O iubire moare şi după cele câteva zile,săptămâni, luni de doliu autoimpus, cauţi cu disperare o nouă supapă în care să-ţi verşi întreaga tandreţe acumulată…

Blestemat fii, dor nenorocit !

Astăzi am deschis ochii mult prea devreme. Încă e întuneric beznă ! Mă uit la ceas…indică 04:05. Mă întreb cum naiba am putut să mă trezesc atât de devreme…după doar 4 ore nenorocite de somn !

Mi-am dat seama cât mi s-a făcut de dor…de tine. Încep să fiu obsedată de acest cuvânt, şi în acelaşi timp…să îl urăsc. Dar nu înţeleg de ce… A trecut ceva timp de când nu mai putem vorbi de noi decât la trecut. Şi părea chiar că îmi e mai bine fără tine. Îmi e pe dracu ! Să fie oare din cauză că încă nimeni nu a reuşit să-ţi ia locul, astfel încât să facă să nu-ţi mai simt lipsa? La naiba!  Ar fi trebuit să fii aici, să mă strângi la piept şi să îmi spui că totul e bine…

Devin nervoasă şi parcă nu mai am stare să stau într-un loc. În locul în care, cândva îmi era cel mai bine…pentru că îmi făceam cuib din braţele tale şi nu vroiam să se mai sfârşească noaptea…

Bezna asta şi liniştea când probabil toată lumea normală la cap (nu ca mine) visează frumos, îmi adună în cap tpate gândurile astea tâmpite. Şi mi le sparge de tample ca un ciocan !  Şi parcă îmi promisesem să nu mă mai îndrăgostesc… Acum nu mă mai gândeam (ca o idioată) la tine….Nu meriţi neuronii consumaţi la ora asta. Şi ştii foarte bine că mor şi nu se mai refac… Aş putea să te “acuz” pentru asta…  Şi ia spune-mi….tu câte secunde te-ai gândit la mine de când ne-am despărţit ? Aproape că aş putea să-mi răspund singură…

Şi te-ai grăbit să-mi intri în suflet, şi tot atât de repede să şi pleci. De fapt, în sufletul meu încă sunt urme de tine…. Şi iar repet : regret că  nu am avut şansa de a te lăsa să mă cunoşti. Dar probabil o va avea altcineva, dacă nu deja probabil o are…

Blestemat fii, dor nenorocit ! La ora asta încă trebuia să dorm. Încep să cred că am înnebunit! Cum îmi spunea cineva (în glumă). “Bă’ Lore…ţie ţi-au murit doctorii “. Acum îmi dau seama că nu e o glumă… :))

Şi iar mă prinde răsăritul singură….şi tristă. Iar îmi aminteşte cât îmi e de dor… E probabil cea mai tăcută dimineaţă. Şi da…în creierii dimineţii, doar aroma tare de cafea îmi trezeşte toate simţurile. Uşor-uşor începe să se lumineze afară. Şi o duioasă deşteptare mă va aştepta la căpătâiul acela de dor nebun ….Cu câtă înverşunare se împotrivesc toate simţurile ! Risipa de gânduri … şi mii de cuvinte ce se vor întoarce cuminţi în mine… le voi adapa în zorii altor dimineţi…din roua nepăsării…

Bună prea-devreme-dimineaţa, dragii mei !!

Never let me go (2010)

NMLG_QUAD_MASTER_AW_lowres-1024x768

    Luat ca somnifer, fără să ştiu absolut nimic despre film în prealabil, înarmată cu
puţină răbdare şi cu starea de somnolenţă specifică orei de după-amiază, am apăsat căscând butonul “play”, titlul făcându-mă să anticipez o poveste de dragoste cu tot tacâmul : şiroaie de lacrimi, zvâcniri excesive de masculinitate, giugiuleli libidinoase şi femei sensibile pe care şi Barbie ar fi geloasă, adică exact chestii care să-mi inducă o stare de plictis şi somnolenţă.
Primele treizeci de minute m-au făcut să-mi doresc să-l închid, dar de tot  de-atatea ori să continui.
Tot acest paradox creat de film a dat naştere unui discomfort, tulburându-mi  serenitatea, alungându-mi somnul contrariindu-mă, înfuriindu-mă, dându-mi o stare generală de confuzie, de rău fizic, de uluială permanentă. Care ulterior s-au manifestat pe întreaga durată a filmului. M-am simţit perpelită la foc mic, am trecut prin toate stările de agregare, m-am simţit pocnita în moalele capului din toate părţile.
M-a şocat prin multitudinea de imagini grăitoare perindate chinuitor de lent, m-a şocat prin simplitatea dialogului, şi a emotiilor, prin trăirile generate ulterior.
E un film pe care nu-l poţi clasifica DOAR în “bun” sau “prost”, nu are cum să nu-ţi trezească ceva. Nu te lasă indiferent. E un film căruia nu-i poţi da o notă edificatoare, recenzională, dar pe care te invit să-l vezi.
E genul de film la care nu poţi mânca popcorn şi bea bere, ca apoi să râgâi şi să sufli danful spre cel de lângă tine, pentru că “aja” e funny, deoarece întreaga peliculă creează emoţii puternice, sensibilizând pozitiv sau negativ şi te face să reflectezi asupra întregului profil demografic care ne înconjoară, făcându-te să rumegi exhaustiv agonia şi extazul, înţelegând că extazul care este şi condiţia iubirii aduce cu sine însăşi moartea ei.

Aşadar, filmul prezintă mai mult decât o  dramă emoţionantă.. O altă poveste de dragoste cu un final cutremurător.  Cel mai sensibil moment a fost cel de după aflarea verdictului (nu există amânări), când Tommy are una din crizele lui…
Iar coloana sonoră este superbă…

Merită să îl vedeţi şi voi ! ( click aici pentru vizualizarea lui, online)

Picături…

…ce şerpuiesc în zare curcubee… topite-n umbrele din noapte ….
Muzică !?!…. sau provocare pentru gânduri ???… al meu… al tău…
Două neînţelesuri ce se întreţes în singurătăţi din umbra unor necuvinte . Două maşti amăgitoare ce nu se văd, dar se ating atât de duios în paşi de vals, neauziţi, care-şi şoptesc mereu trăirile prin dans,eleganţă şi nobleţe …
Se spune că nu tot ce se termină a şi început vreodată. Prin urmare, nu există un început în toate… sau chiar vine o vârstă când nu mai poţi fi primul în viaţa cuiva…?!?

fără titlu

“În adâncul sufletului, dincolo de durere, dincolo de divertismentul vieţii este o tăcere imensă, vastă, un ocean infinit de liniște, pe care nimic nu-l poate clinti. Este infinita pace a naturii înseţi, care “scapă înţelesului” și pe care toţi o cautăm, peste tot, dorind-o cu patimă pentru ca, în cele din urmă, s-o găsim în noi înşine.”

Visele noastre

Ar fi bine ca atunci când visăm, să îndrăznim să credem în visele noastre. Ar fi bine ca atunci când un vis devine realitate să nu se stingă, ci să genereze alte vise. Oare visele neîmplinite rămân cele mai frumoase vise pe care le păstrăm aievea în suflet ?

d102_by_miobi-d5g12b5