“Adoraţii nu se-mprietenesc” – Teo Trandafir

Răsfoiam  pagini de net. Nu neaparat căutam ceva anume, ci doar să treacă timpul, timp care înseamnă pauză. Si uite asa, întâmplător, am găsit o postare interesantă, a cunoscutei Teo Trandafir, referitor la prietenia (sau mai bine zis, ne-prietenia de după desparţirea de persoana iubită). Aceasta a povestit că nu înţelege cum unii oameni care s-au iubit pot rămâne prieteni. (sincer, şi eu am dilema asta cam de mult timp )….

teo-trandafir-121831l       ” Cum naiba se face că unii dintre îndrăgostiţii cu care aprindeai stelele mai ieri şi carora pasiunea li s-a stins din pricini care nu ne privesc, rămân prieteni? Măi, cum? M-am tot frământat şi am ajuns la concluzia că spiritul meu teluric are o gramadă de evoluat până-ntr-acolo. Am văzut cu ochii mei foşti iubiţi care ies la masă cu actualii iubiţi. Minunat, veţi spune, civilizat, că suntem oameni! Aşa ar trebui! Perfect de acord, cu o singură condiţie: să nu fi fost iubire. Să nu fi fost pasiunea aia dementă, ochii pe ceas şi respiraţia nedusă la capăt până la-ntâlnire, amorul tulbure de ora cinci dimineaţa şi care te prinde privind tavanul între patru ochi cu-ntrebarea: “cât sunt de fericit?” Să nu fi fost senzaţia de gol în cap, în inimă şi-n trunchi când te-ai prins că se termină şi-ai încercat să reinventezi relaţia aceasta pe care-o simţeai pierzându-se-n sine însăşi, să nu fi colorat tu, cu sângele tău arterial, trandafirul din Frumoasa şi Bestia.

Pot fi prietenă cu oricine. Cred că asta-i ideea. Cu oricine. Dar nu cu bărbatul pentru care mi-aş fi negustorit fericirea în primul bazar din Rai sau din Iad, după cum ar fi cerut Goethe, pe loc. Pentru care mi-aş fi dat viaţa fără să mă fi uitat o clipă peste umăr. Ce prietenie e asta? Cum să nu-ţi vină să urli când vezi o altă femeie atingându-l, zâmbindu-i complice, întinzându-i serveţelul la masă, sorbind “o lingură de vin” din paharul lui?

Poate, dacă nu l-ai iubit. Îti îngădui să fii prieten cu cineva pentru care n-ai nutrit vreodată pasiune. Cred cu tărie că pasiunea şi prietenia sunt incompatibile în aceeaşi relaţie. De orice fel ar fi ea. Prietenii nu se adoră. Adoraţii nu se împrietenesc. Nu fără să iasă din asta o altă poveste nebună, de dus la spital cu sirena pornită.

Ei bine, poate vă întrebaţi de ce am transcris spusele ei , aici (şi nu e pentru prima dată, şi probabil nici ultima). Pentru că mă regăsesc aproape 100% în aceste cuvinte. Atât de cunoscute si trăite mi se par… Am trecut şi eu prin pasiuni şi nebunii de astea, dar în urma cărora a ramas …..trecutul şi atât. Câteva din ele chiar s-au încheiat cu spuse precum “putem rămâne totuşi prieteni !” Ceea ce a fost imposibil. Mie. cel puţin mi-a fost imposibil. Pe langă faptul că rămâi cu un sentiment foarte ciudat în urma “ruperii” unul de celalalt intr-un mod poate inexplicabil, cel putin pentru unul din noi, mai e si  un sentiment………..  când vezi că altcineva ţi-a luat locul care, cândva, era al tău ! Cineva care ţi-a luat…tot ce aveai atunci!

Voi aţi putea rămâne (sau aţi rămas) prieten/ă cu cineva pe care, cândva, aţi adorat ?! De ce ? Sau….cum ? 🙂

Nu te aştepta la prea multe de la oameni

Este greşeala pe care eu o mai fac din când în când …. Consecinţele, evident, le suport tot eu ! :))

Fiind un om bun, corect, care se implică, ajută, încearcă şi vrea să facă ceva cu şi pentru ceilalţi, crezi că şi ceilalţi sunt la fel, sau cel putţin că observă ce faci tu şi apreciază asta. Ei bine,  realitatea e alta !

Aşa că  e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Şi nici să nu le mai oferi prea multe.  Să nu aştepţi să te înţeleagă… Nu-şi vor da silinţa, pentru că nu le pasă.  Doar ştii cât îţi e de greu să te înţelegi chiar tu pe tine…. de ce ar face-o ceilalţi ?!

Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii.  Într-o lume în care fiecare se gândeşte doar la sine, e greu să spui “gândeşte-te la mine”. Aproape că uita că exişti atunci când  iau o decizie, indiferent că eşti sau nu, implicat şi tu !

Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri. Eu încă nu m-am învăţat minte. Poate, totuşi, într-o zi o voi face ! :))

Uneori e mai bine să fii rece , indiferent, distant. Să uiţi ceea ce simţi şi să-ţi aminteşti ceea ce meriţi. La urma-urmei, tu eşti mai important decât ceilalţi, aşa că rezervă-ţi ţie primul loc . Măcar o zi… Permite-ţi pentru o zi să fii egoist, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi pese că cineva ar putea fi rănit de indiferenţa ta. Până la urmă, fiecare trebuie să primească ceea ce merită !

Câteodată e bine să laşi lucrurile să meargă de la sine. Să nu-ţi mai calculezi fiecare mişcare. Nu e nevoie să îţi planifici viaţa zi de zi… Lucrurile tot cum vor ele vor merge !

Eu cam rar reuşesc să fac ceea ce am spus mai sus. Dar în puţinele momente în care mi-am făcut mintea să tacă şi mi-am închis emoţiilor, mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu-ti pese ce cred celilalţi despre tine.

Oamenii vin şi pleacă. Unii dispar, alţii revin după o vreme, pentru că îşi dau seama că le era mai bine lângă tine.  Însă nu mai sunt la fel cum au plecat. Oamenii se schimbă, vrând-nevrând. Situaţiile îi schimbă. Dezamăgirile, realitatea şi deciziile luate îi schimbă. Oamenii se schimbă unii pe alţii.

E trist când constaţi că persoana de la care te aşteptai să fie măcar la fel cum ai fost cu tu ea, mâine e de nerecunoscut sau dispare inexplicabil. Dar nici tu nu rămâi la fel de idiot mereu, şi şansele de a ierta la nesfârşit nesimţirea unora, se epuizează. Altfel, practic, ţi-ai bate joc de tine, şi nu e corect ! Riscul de a-şi şterge din nou pantofii cu bunătatea ta, e mare ! Probabil mai mare decât puterea ta de a te ridica din nou după o nouă dezamăgire. Şi uite aşa…ajungi să vezi că, deşi de-a lungul timpului cunoşti mulţi oameni şi legi prietenii, la un moment dat tot singur eşti .

Oamenii pleacă, iar la sfârşitul zilei…TU eşti TU indiferent lângă cine stai. Trebuie să devii şi să rămâi  prieten cu tine însuţi, pentru că eşti singura persoană cu care îţi petreci tot restul vieţii ! Deci nu te compromite !

in_the_darkness_ii_by_letsgetsunny-d4dhnq6

and you let her go….

Piesa asta are ceva care mă răscoleşte…. Puternic !! 😐

Pentru că îmi aduce aminte că ne dăm seama cât iubim o persoană abia după ce o lăsăm să plece.  Uneori ni se dă şansa să  ţinem în palme cele mai dragi persoane, dar într-un moment negândit, le aruncăm . Motivul nu se ştie…. Dar doare al naibii de tare când ne realizăm ce am făcut, abia după ce pleacă, şi e departe. Prea departe să se mai întoarcă vreodată…. Şi noi rămânem doar cu un gol imens în inimi…. Locul persoanelor “lăsate” îl va lua altcineva, dar nu va fi la fel…

Trebuie să vină seara, ca să ne dam seama că a trecut  o zi din viaţa noastră…Zi care nu va mai putea fi recuperată nicicând. Zi în care poate a-m fi vrut să facem ceva, dar am făcut cu totul altceva .Zi în care probabil  ne-am enervat, ne-am certat, am fost răutăcioşi unii cu alţii. Zi în care probabil am avut  ceva de spus, dar nu am spus, sau în care trebuia să mulţumim cuiva şi nu am făcut-o! O altă şansă nu se ştie când vom mai primi. Zi în care cineva se simţea singur şi avea nevoie de braţele noastre să îl asigure că suntem acolo, prezenţi, şi care mâine, poate nu va mai fi acolo, pentru că l-am lăsat să plece. Ideea e că putem vorbi de acea zi doar la trecut, din momentul în care vedem apusul….

Că tot e seară, răcoare după o ploaie de vară bine-meritată,  ceaşca de cafea lângă mine, şi  piesa asta pe fundal……mi-am amintit să preţuiesc mai mult persoanele de lângă mine, şi să încerc să le păstrez. Atât cât vor dori şi ele… Mi-am amintit să preţuiesc şi fiecare zi, să fac în fiecare zi ceea ce trebuie făcut.. nu  mâine !!

Să aveţi o seară liniştită ! Şi să preţuiţi tot ce aveţi în viaţa asta ! Într-o zi, vă va fi luat totul, fără să fiţi întrebaţi !

Disponibilitate

made-in-romania  Vă povestesc  o fază care îmi aduce din nou aminte cât de disponibili spre răutăţi şi cât de imbecili şi involuaţi  suntem !

Aşteptam cuminte autobuzul în staţie (ieşisem de la facultate).  O “plăcere”, vă daţi seama… Îmi e de ajuns să aştept vreun sfert de oră , şi să văd destule, încât să mă apuce voma …..

De obicei, în staţie, fiind în faţa Universitătii…..e aglomerat. Deh, toată studenţimea (şi nu numai) ţărişoarei noastre dragi… Pe lângă faptul că îs foarte mulţi oameni, de obicei…şi traficul rutier e …nebun. Aproape că nu ai unde să stai în staţie, din cauza maşinilor parcate alandala (practic stai în stradă!! ). Şi vorbim de Copou…

La un moment dat, vine o duducă blondă, cu un Volvo “jmecher”, şi se gândeşte ea…să oprească fix în staţie, între oameni (probabil dacă nu erau atenţi, parca lejer PE ei). Adică oamenii trebuiau să se dea la o parte (nu destul că erau în stradă)….ca să îi facă don’şoarei loc să parcheze în faţa universităţii (altfel, probabil se dezechilibra de pe papainoagele pe care le avea în picioare, dacă ar fi parcat mai departe de intrare în Universitate).. Măcar dacă se hotăra unde să lase maşina. Ea însă o plimba dute-vino (pe un loc de 2-3 m)…astfel că nu ştiai unde să te dai să te fereşti să nu te ia pe parbriz … N-ar fi fost mare lucru la o blondă !

Erau şi pensionari în staţie, care s-au arătat destul de deranjaţi de gestul duducei (pe bună dreptate) . Maşina se parcheaza în loc special amenajat, sau undeva pe margine, unde este loc. Nu între oameni , nu în staţia de autobuz ( pentru că blochezi şi accesul autobuzului care, la rândul lui, blochează o bandă de circulaţie, dar blochezi şi oamenii din staţie , că nu au unde să mai stea -în spate masini, în faţă maşini, între ei maşini-).

Văzând că lumea ripostează destul de urât  la gestul ei nesimţit, se hotărăste să plece. Evident, că nu ştiam nici eu în ce parte să mă dau (semnalizarea nu o folosea-ca să îmi  indice vreo direcţie în care are de gând să meargă-, claxon nu , şi numai ce mă trezeam că îşi stergea botul maşinii de pantalonii mei ) etc. Să nu-i f*ţi atunci un şut în portieră ??!!

Pleacă duduca..şi în foarte scurt timp, vine  altă maşină. Tipică cocalarului numărul unu’ din România. BMW negru, joasă. Parchează şi el în lelea p*lii , între oameni (pensionari, studenţi, copii etc). “Asta e culmea”, exclamă majoritatea (pe bună dreptate, din nou). Din el , coboară o bombă sexy, gonflabilă pe părtile corpului şi singurele cu care se descurcă în viaţă, papainoage de un verde strident, blugi cu curul lăsat până la genunchi, burta goală, păr puternic tapat etc, şi soferul ….un cocalar tipic, musculos, cu lanţ de aur la gât de grosimea a 2-a degete, cu tricou negru, cu faţă de târtan. Ambii extrem de relaxaţi şi nederanjaţi de  revolta celorlalţi în faţa cărora (sau aproape pe cei care) au parcat de-amp*lea.  Nişte oameni, văzând că perechea piţi-coca nu reacţionează în vreun un fel, îi îmbrânceşte puternic-ca să nu zic că îi ia la bătaie- ( gest pe care eu, totuşi, îl văd exagerat, pentru că problemele nu se rezolvă în bătaie).  Cocalarul, foarte lamentat, îmbrânceşte şi el omuleţii de vârsta a 3-a care au îndrăznit să se ia de maşina lor şi de ei, apoi şi-au văzut liniştiţi de drumul spre întrarea în Universitate. O femeie a notat numărul de înmatriculare al maşinii acestora (era ceva de genu ” IS ..?.. UZA ), şi de aici, Dumnezeu ştie ce s-a mai întamplat (eu am plecat în acel moment).

Nu-mi place să iau parte la altfel de scene. Şi au fost multe de-a lungul timpului….Am ţinut să povestesc această întâmplare, şi voi povesti fiecare întâmplare de acest gen, pentru a vă dovedi vouă, şi nu numai, că vorba ” nu mi-e ruşine că sunt român, ci mi-e ruşine că alţii sunt români” e 100% valabilă (din punctul meu vedere). Încă o dovadă că suntem o naţie needucată, nesimţită, dispusă oricând la violenţă (de orice fel) şi că ne merităm soarta !! Chiar nu ne scoate nimeni şi nimic din starea asta de nesimţire spre moarte cerebrală ??

Aveţi grijă de voi !

Câmpuri de luptă

 La Iaşi, astăzi e innorat. Aşa sunt şi gândurile mele. După ore de autoconvingere, mă ridic din pat, şi merg agale în bucătărie să îmi fac o cafea. Ploaia încă nu s-a oprit. Întunecimea acestei  dimineţi îmi dă o durere groaznică de cap. Deschid larg fereastra. Mi-ar prinde bine ceva aer proaspăt…

În dimineaţa asta sunt melancolică… Stau singură la geam şi privesc stropii de ploaie care se preling pe geam. Îmi cuprind tâmplele cale cu mâinile amândouă şi-aştept un gând bun de undeva, o stea a cărei lumină să mă anunţe că suferinţa s-a oprit.  Mi-am adus aminte de noi. Mi s-a făcut un dor nebun de tine. Nu ai obosit să alergi atât prin mintea mea ? Ştiu, e o prostie să mă gândesc la ceva care nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată, decât o închipuire stupidă în mintea mea. Uneori sunt un copil atât de prost… Îţi respect deciziile, dar cred că aş fi meritat să mă fi anunţat şi pe mine despre ele. Ţi-am dat voie să mă minţi. Dar până aici ! Renunţ. Sau cel puţin încerc. E destulă falsitate în jurul meu. Nu am nevoie să fii şi tu la fel. Sau macar dacă nu mi-aş da seama…

Glasul ploii şopteşte un gând trist. Tu nu ştii că eu încă aştept. Nu ştii că eu exist, nu ştiu că eu ascult. De fapt, nu-ţi pasă !

Vreau să te şterg cu totul din mintea mea. De fapt, vreau să şterg toate sentimentele din mine. Cred că ar fi mai “sănătos”. Am ajuns în punctul în care, dacă as putea să ma intorc în timp, probabil n-aş mai schimba nimic, n-aş mai încerca să fac nimic bun. Tot ce aş face ar fi să te şterg pe tine. Sau dacă ar fi să reîncep ceva,  nu aş mai lua nimic în serios, pe nimeni. Probabil m-aş comporta cu aceeaşi nepăsare cu care m-ai tratat şi tu. Aş veni ca un val spre tine, te-aş cuprinde, şi apoi brusc, ţi-aş da drumul, pe motiv că nu mai am chef, sau fără nici un motiv. Doar nu avem nevoie de explicaţii, nici chiar atunci când ne batem joc de cineva care, poate, chiar nu merită acest lucru.

Aşa am ajuns să trăiesc două vieţi opuse, mă zbat între ele, e un război sângeros înăuntrul meu, care continuă la nesfârşit. O viaţa în care, scârbită de imbecilii care promit şi nu fac, care te vrăjesc şi-apoi te-aruncă. Scârbită de minciuni “ieftine”, puerile, de falsuri. Şi o viaţă în care, idioata de mine încă mai crede şi speră că a mai rămas ceva bun din lumea asta infectă ! Nu mi-a mai rămas nici măcar certitudinea că se vor uni cândva şi voi redeveni întreagă.

Zi de zi îmi rog inima să te ierte, dar inima mea nu ţine cu mine. Inima e la fel de cretină ca şi mine. E timpul să pleci, să ieşi pe uşă fără cale de întoarcere sau dreptul la regrete. Deşi circumstanţele vor face în aşa fel încât să te revăd, şi tu probabil te vei preface că nu mă vezi, îmi voi păstra tăria să te privesc în ochi, şi să îţi demonstrez că merit ceva mai bun decât ai fost tu, deşi încă răscoleşti în mintea mea amintiri pe care le-am îngropat cândva. Cândva îţi voi mulţumi pentru şansa pe care mi-ai dat-o pentru a întâlni pe cineva mai bun decât ca tine.

 Poate ar fi fost simplu să-ţi spun că te-am iertat, poate ne-ar fi ajutat pe amândoi, dar nu pot. Mă opresc orgolii mai vechi, pe care mi-e greu să le înving. Când glasul inimii mele răzbate în sfârşit, mereu apare un alt gând care mă îndeamnă să tac.

Într-o zi în al meu suflet o să răsară viaţă, fiindcă am rămas izvor de gheaţă…

Cu un singur cuvânt aş putea să fac totul bine, dar tot eu îmi refuz asta.

2a60d52f21ef918ba8858f451fed292a-d4649qk

Deziluzionarea!

Am primit atâtea lecţii în viaţa asta despre oamenii din jur şi despre “slăbiciunile” mele în faţa lor ….  Nu zic că au fost rele, din contră, m-au trezit la realitate. M-au “scuturat” până în clipa în care am deschis ochii şi mi-am dat seama că trebuie să mă ridic de jos, şi să merg mai departe, dar cu raţiunea mereu “trează”. Eu nu mai merg demult pe ideea “fac ce-mi spune inima”. E prea cretină ! În ziua de azi e o mare greşeală să faci asta.Tot raţiunea îmi este cea mai de nădejde prietenă.

Am învăţat să nu mă mai iluzionez cu prietenii închipuite şi să nu mă mai amăgesc cu faptul că ceilalţi au o părere bună, sau măcar obiectivă despre mine. De fapt, prea puţin mă mai interesează părerea celorlalţi. Oricum nu prea coincide cu realitatea. Nimeni nu e prost să spună cuiva, dacă e de părere că acel cineva e un cretin ” frate, eşti cretin ! Nu-mi placi”, sau “eşti cea mai bună persoană pe care o cunosc”. Nu ar spune-o (cred eu) fie pentru ca le e “frică” de reacţia acelui cineva, sau că la rândul lor, e posibil să primească în schimb aceleeaşi părere, fie din invidie. Omul nu s-a împrietenit, incă cu adevărul….

Trecerea  timpului m-a învăţat să cunosc părerile celorlalţi. Oamenii sunt  imprevizibili, în general !  Dar, chiar dacă oamenii din jurul meu nu-şi declară părerile (sincere) sau sentimentele, şi chiar dacă încearcă să le ascundă, îmi e relativ uşor să îmi dau seama cât de cât care sunt acestea. Părerile se văd uşor din priviri şi vorbe (care nu coincid mereu, dar ochii nu ştiu să mintă), iar sentimentele pe care le au pentru mine le văd din acţiunile lor.

Aşa cum sunt oamenii, încearcă uneori să-şi “mascheze” adevăratele sentimentele .Dumnezeu să-i înţeleagă de ce ! Mie mi se pare o muncă în plus, complet inutilă, o muncă continuă, care la un moment dat te oboseşte şi te dă de gol. Faptul că eu sunt o persoană comodă, nici să mă prefac nu prea îmi iese, Ar însemna să depun prea mult efort inutil.

Din fericire, “mai târziu” nu chiar atât de departe de mine. Intuiţia şi “priceperea de selecţie” a falsului de natural, aduce adevărul în faţa mea, aproape imediat. Astfel că nu prea mi se întâmplă sa fiu luată prin surprindere.

Până la urmă, viaţa asta e cea mai bună “şcoală”.Şi câte mai am de învăţat…..

Am  deschis larg ochii şi privesc viaţa în faţă, direct, aşa cum e ea ! Deziluzionarea !!!

(*) Aşa cum spune Nimeni altu : “Adevărul doar mai tare decât un şut in c***e. Ţine minte, viaţa nu-i chiar aşa cum pare !

Aveţi grijă de voi ! 😉

05a44d80ec01bfe07ca7579c236b1773