Trăind miracolul de fiecare zi

Mi-e atât de greu într-o lume pe care nu o înţeleg. Cumplit de greu. Aseară viaţa mi-a demonstrat din nou (pentru a nu ştiu câta oară) că sunt slabă. Că nu trebuie să mai fiu aşa. Că trebuie să mă trezesc la realitate. Deşi după toate “palmele” primite până în prezent am crezut că m-am “învăţat minte”, nu a fost aşa. Mereu am zis că “de data asta e altfel. De data asta e bine.” Pe dracu ! Copil prost, trezeşte-te la realitate !

Pun întrebări. De fapt, asta e problema mea !  Pun extrem de multe întrebări. Şi mie, şi celorlalţi. Pentru că îmi place să ştiu, să cunosc, să înţeleg. Şi pentru că am senzaţia că mă ajută dacă ştiu răspunsurile pe care mi le doresc. Pe dracu !  Nu ajută la nimic. Nu reuşesc niciodată să aflu răspunsurile la toate întrebările mele. Sunt prea multe, sunt prea greu de înţeles. Însă, de câte ori am găsit un răspuns, de fiecare dată viaţa mi-a demonstrat că am greşit. Şi rămân din nou cu întrebări. Niciodata aceleaşi. Cu cât trec prin viaţă, cu cât ştiu mai multe, îmi dau seama, de fapt, ca de puţine ştiu. Dar totuşi e bine. Am certitudinea că, de fapt, nu am habar nimic. De fapt, la ce mi-ar folosi să ştiu?! Schimbările nu vor înceta să apară.

Cred că de asta sunt aici. Să înţeleg cât mai multe , şi să pun cât mai multe întrebări. De aceea unii spun că prea complicată sunt, şi prea complic ce-i în jurul meu. Aşa să fie, oare ?! Hm….Îmi e atât de dor de simplitate…..nici nu stiţi.

Îmi e tare dor de ce-i frumos şi bun. Atât de dor, încât mă doare până în carne, până la lacrimi. Trăiesc melancolia unor locuri şi întâmplări care le-am văzut, visat, dorit, dar care nu sunt de pe lumea asta. De aceea, deschid uneori geamul, şi privind spre cer…zbor. Văzut de sus, oraşul e atât de frumos şi curat… Oamenii sunt şi ei atât de frumoşi. Luminile oraşului îmi colorează sufletul şi mintea.

Acum însă, nu pot să zbor. Geamul este închis. E frig.

Mi-e dor de multe lucruri şi de multe persoane pe care nu le mai găsesc în jurul meu. Probabil că sunt, dar nu aşa cum erau odată. Mi-e dor de oameni buni, generoşi, deştepţi, calzi. Oameni care ştiu ce să aleagă. Oameni care ştiu ce şi cât să păstreze. Ce şi cât să dea . Ce şi cât să ceară. Mi-e dor de bun simţ şi de bunăvoinţă. Mi-e dor să se vrea !

Oricât aş încerca şi oricât aş vrea, nu pot să înţeleg timpul în care trăiesc. Obsesia asta de a înţelege îmi zdrobeşte tâmplele si sufletul. Nu pot ! Mi se spune că trebuie să mă adaptez. La ce ? Cum aş putea să mă adaptez la o lume ca asta? Urâtă, infectă ! Cel puţin ochii mei aşa o văd. O lume care se degradează cu fiecare minut pe care îl respiră. Nu vreau să fiu ca lumea. Nu vreau să mă adaptez. Nu pot să mă aliniez la o existenţă care, pentru mine, e degradată, stinsă.  Şi care nu are decât un singur drum : declinul. Nu! Mai bine rămân înafară. În zborul meu din când în când. Prefer să mă topesc în lumea construită de mine, în lumea de sus, de desupra oraşului. Prefer să scriu  fără oprire cuvinte pe care nu e nevoie să le înţeleagă toţi. Şi să trăiesc în lumea pe care o văd şi care îmi place. În lumea pe care o vreau !

Mi-e dor să admir pe cineva. Să-i văd frumuseţea (nu doar din exterior) şi să îmi doresc să o păstrez, să o vreau zi de zi. Păcat… Ce s-a întâmplat cu frumosul? Cu dorinţa? Cu iubirea? Cu ceea ce este bun ?  Probabil ăsta este “examenul de capacitate morală ” la care suntem supusi noi, oamenii. Dar care, din pacate, prea mulţi îl pică. Aşa că… ne merităm soarta !

În fiecare din noi există bun şi rău, frumos şi urât, alb şi negru, lumini şi umbre. De câte ori întâlnesc un om care ştiu că mi-a făcut rău, caut partea bună din el, să mă bucur de ea . Recunosc, e foarte greu !

Trăim nişte timpuri nebune. Greu de înţeles. Problema întregii existente umane este că nu ştim ce înseamnă bun şi rău. Nu facem distincţie. Suntem “legaţi la ochi”. Şi pare să nu deranjeze pe foarte mulţi acest lucru. Pe mine asta mă înspăimântă. Eu ştiu ca binele e ceea ce face bine, ceea ce trebuie să fie, şi răul face rău. Asta se simte. O simţim cu toţii în viaţa noastră, în noi.

Totusi, viaţa e frumoasă. Merită trăită cu tot ce e în ea. Fiecare dimineaţă, fiecare răsărit de soare, fiecare adiere de vânt mă face să îmi doresc să trăiesc tot mai frumos. Aşa cum îmi place. Aşa cum stiu. Aşa cum m-au învăţat legile fiinţei mele. Nu-mi pasă de lumea de jos, de lumea “legată la ochi”. Ochii mei sunt deschişi şi pregătiţi să admire frumosul din orice lucru mărunt.

Advertisements

One thought on “Trăind miracolul de fiecare zi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s