Din cutia cu amintiri….

Tu eşti …

Te ştiu…Nu te cunosc, dar totuşi  am senzaţia că ne leagă atât de multe…

Nu te ţin de mână, dar te am în faţă…
Nu te văd, nu te pot strânge în braţe…dar totuşi imaginea ta e atât de clară în ochii mei, şi te simt atât de profund…în mine.
Am senzatia că împărţim acelasi….trup, dar totuşi fiintele noastre sunt la capete de lume opuse.

Parfumul tău atăt de înţepător….îl simt de la distanţă…. Încă mai poartă  amintirea unui trecut ce n-aş fi vrut să-l pierd…! Dar viaţa m-a obligat !
Deşi încerc să te ţin cât mai departe de mine, totuşi eşti aici, pentru că uitarea nu te vrea !

Nu vreau să te mai văd, dar totuşi ochii mei te caută cu atâta dor….. Sufletul meu e inundat de tine !

Uneori mă aşez pe aceeaşi bancă, lângă acealaşi pom, cu speranţa că poate într-o zi te vei aşeza lângă mine, şi vom sta la depănat amintiri…până târziu. Avem atâtea să ne spunem…. Şi totuşi tăcerea e mai asurzitoare decât cel mai cumplit răcnet ! Aş urla la tăcerea mea, dar e inutil….e surdă !

Este un sentiment usor de singurătate ce se strecoară în sufletul meu din partea ta. Nu că m-ai evita,sau că mi-ai făcut ceva,dar pur şi simplu, parcă ar fi o barieră între noi. Una care ne ţine pe loc mai mult decât ar trebui. Una pe care nici unul din noi nu va avea vreodată  curajul să o spargă… Din orgoliu…

Pot să simt cum îmi distrugi mintea. Fiecare gând care mă duce la tine îmi torturează orice simţire…
Ceva e rupt în interior…de atâta timp…

 Stiam ca aşa se va întâmpla. Puteam să mă opresc. Poate era mai bine.
Dar ceva m-a făcut să continui…Poate speranţa că cei din jur nu vor lua decizii în locul tău. Speranţa că  vei fi aşa cum am crezut. Realitatea însă, mi-a aratăt un adevăr…crunt! Dar pe care mi-l asum. Aşa…şchiopătând…

Timpul a trecut…Dar amintirea ta a rămas intactă în mintea mea. Zâmbetul tău a fost mult timp aerul pe care îl respiram.
Acum însă, respir aerul înnecăcios şi greu al amintirilor…

Nu ştiu ce e mai dureros…. Un vis frumos trăit cândva iar acum pierdut, sau un vis netrăit dar totuşi dorit ?

Waiting_3_by_ShadowsInMyEyes

Cunoaşte-mă

 Vrei să mă cunoști? Fă-o !

Dar nu îmi privi chipul și nu trage concluzii după câteva cuvinte pe care le rostesc. Nu îmi evalua inteligența și maturitatea dupa vârstă, nici după studii și nici după condiţia mea socială. Nu mă privi prin prisma lucrurilor pe care le am, pentru că acestea nu arată că am tot ce îmi trebuie, dar nici că duc lipsuri. Nu mă privi şi nu-mi vorbi de sus, pentru că nu înalţimea face diferenţa . Nu asculta povești despre mine și nu mă privi prin ochii altora, pentru că fiecare mă vede diferit și prea puţini mă văd aşa cum sunt cu adevărat. Nu îmi cataloga sensibilitatea, moralitatea şi valorile în funcţie de greşelile din trecut, pentru că nu cunoşti imprejurările care au dus la înfăptuirea acelor greșeli. Nu judeca pasiunile mele (doar pentru că ţi se par ţie mai ciudate, mai puţin feminine, mai riscante etc.), pentru că ele mă fac fericită şi liberă ! Nu mă judeca după oamenii din anturajul meu pentru că există motive pentru care aceştia fac parte din viaţa mea, pe unii dintre ei neavând dreptul să-i aleg, iar la aţtii chiar ţin din tot sufletul meu. Pentru ca să îmi inţelegi cuvintele, vino să-mi asculţi tăcerea. Vino şi trăieşte alături de mine o perioadă de timp. Să vezi tot ce mi se întâmplă, tot ce fac şi tot ce îndur. Vino să îmi vezi nemulţumirile şi frământările interioare. Vino să vezi de câte ori sunt neîndreptăţită, dar cu toate astea, de câte ori aleg să “închid” ochii în faţa lor.  Vino să îmi vezi toate stărilie, de la bucurie până la tristeţea adâncă. Vino să vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng şi cum alin durerile altora, în timp ce durerile mele mă sufocă. Vino să vezi la câte trebuie să renunț şi câte îmi refuz, de multe ori din dragoste pentru alţii. Vino să vezi cum greşesc şi câte regrete adun, dar și cât de mult iert. Vino să îmi cunoști temerile și să vezi cum sunt supusă eşecului, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac.  Vino să îmi cunoști universul, trecutul și visele. Vino să vezi cum primesc doar o parte infimă din iubirea de care am nevoie și pe care o merit. Vino să vezi cât dăruiesc și cât primesc înapoi…

Cunoaşte-mă !

have_i_run_too_far_to_get_home__by_inessa_emilia-d578b38

 

Agramaţi

O foarte mare parte din populaţia ţării ( populaţie cu pretenţii) habar nu are despre regulile elementare de gramatică. Cu alte cuvinte, nu ştie să scrie/vorbească/citească CORECT ! Personal, nu am nimic cu “analfabetismul” ei “cronic”, cel puţin nu atât timp cât acei oameni nu sunt în preajma mea. Însă, din moment ce “nimeresc” vreun agramat “răsărit”, nu întârzii să îi atrag atenţia că e PROST ! Da, poate că sunt puţin egoistă, că jignesc. Unii poate ar judeca greşit atitudinea mea faţă de ei (din punctul ăsta de vedere). Dar sincer vă spun, consider că un om care la o varstă …cu pretenţii….e agramat “mai mult decât permite legea”, este un om egal cu ZERO, sau undeva sub zero! RATAT !  Când primesc mesaje de genul  “ în preună” , “ân“, “chear” şi multe altele ( nu le scriu, pentru că nu le suport ! ), nu întârzii să le răspund  cu varianta corectă.

Câteva sfaturi pentru agramaţi  :

-evaporaţi-vă din preajma mea (s-ar putea să vă jignesc cam des…şi pe bună dreptate ! );

– nu mai spuneţi nimănui că sunteţi români ! Nu de alta, dar şi aşa avem o imagine superbă în faţa celorlalţi…destule “calităţi” !

– căutaţi urgent un DEX al limbii române şi citiţi-l (asta dacă aveţi habar cum se facea asta şi unde găsiţi aşa ceva)

– în loc să învăţaţi italiana, engleza ca să vă daţi “jmecheri” că ştiţi limbi străine, învăţaţi întâi ROMÂNA ( e totuşi limba voastră maternă, şi e ruşine să nu o ştii). Nu eşti deştept dacă ştii oricât de multe limbi străine şi mai puţin limba maternă ! Din contră, e JOSNIC !

– dacă faceţi copii, să nu cumva să îi învăţaţi voi să vorbească (veţi transmite prostia voastră şi altor generaţii ! Şi ar fi păcat să se “nască” o societate de agramaţi . Deşi cred că deja s-a întâmplat asta …din păcate ) . Trimiteţi-i la şcoală !!

Conculzie : nu suport agramaţii (indiferent cine ar fi ei ). Aşa că, pentru toţi aceştia, un sincer şi călduros sfat : ” Save the planet ! Kill yourself ! ”

Dacă s-a simţit cineva ofensat de cele scrise mai sus, vina nu îmi aparţine !

P.S : din DEX : agramat = (Persoană) care face greșeli elementare de limbă; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care conține greșeli elementare de gramatică și de ortografie.

For the first time

Pentru fiecare experienţă din viaţa noastră există o prima dată. Acum depinde dacă ne mai amintim acea prima dată şi cum ne-o amintim.

Mereu mi-au plăcut premierele .
Prima zi de şcoală, primii colegi. Prima bicicletă. Prima dată la mare. Primul examen. Primul sărut , prima îmbrăţişare. Primul concert la care am mers.Prima cafea ,prima bere,  prima călătorie , prima poreclă. Prima dată când am auzit “Te iubesc” , prima dată când mi-am dat seama că am măcar un prieten adevărat aproape. Prima ceartă , prima notă idioată [ da , aici m-am distrat copios:)) ] , prima melodie pe care am putut să o ţin minte. Prima dată când am mers la Bucureşti [şi nu am pierdut trenul]. Primii prieteni pierduţi. Prima dată [şi ultima] când mama mi-a spus că mă iubeşte . Prima dată când am fost praf şi m-am dus aşa acasă. Primul secret împărtăşit de cineva mie. Prima dată când mi-am dat seama ce am , ce simt , pentru cine. Prima dată când am ştiut ce să fac. Prima dată când am luat apărarea cuiva. Prima plimbare pe motocicletă (senzaţie unică). Prima minciună. Prima surpriză. Primul eşec. Primul succes.
Şi lista poate continua…..

Trăind miracolul de fiecare zi

Mi-e atât de greu într-o lume pe care nu o înţeleg. Cumplit de greu. Aseară viaţa mi-a demonstrat din nou (pentru a nu ştiu câta oară) că sunt slabă. Că nu trebuie să mai fiu aşa. Că trebuie să mă trezesc la realitate. Deşi după toate “palmele” primite până în prezent am crezut că m-am “învăţat minte”, nu a fost aşa. Mereu am zis că “de data asta e altfel. De data asta e bine.” Pe dracu ! Copil prost, trezeşte-te la realitate !

Pun întrebări. De fapt, asta e problema mea !  Pun extrem de multe întrebări. Şi mie, şi celorlalţi. Pentru că îmi place să ştiu, să cunosc, să înţeleg. Şi pentru că am senzaţia că mă ajută dacă ştiu răspunsurile pe care mi le doresc. Pe dracu !  Nu ajută la nimic. Nu reuşesc niciodată să aflu răspunsurile la toate întrebările mele. Sunt prea multe, sunt prea greu de înţeles. Însă, de câte ori am găsit un răspuns, de fiecare dată viaţa mi-a demonstrat că am greşit. Şi rămân din nou cu întrebări. Niciodata aceleaşi. Cu cât trec prin viaţă, cu cât ştiu mai multe, îmi dau seama, de fapt, ca de puţine ştiu. Dar totuşi e bine. Am certitudinea că, de fapt, nu am habar nimic. De fapt, la ce mi-ar folosi să ştiu?! Schimbările nu vor înceta să apară.

Cred că de asta sunt aici. Să înţeleg cât mai multe , şi să pun cât mai multe întrebări. De aceea unii spun că prea complicată sunt, şi prea complic ce-i în jurul meu. Aşa să fie, oare ?! Hm….Îmi e atât de dor de simplitate…..nici nu stiţi.

Îmi e tare dor de ce-i frumos şi bun. Atât de dor, încât mă doare până în carne, până la lacrimi. Trăiesc melancolia unor locuri şi întâmplări care le-am văzut, visat, dorit, dar care nu sunt de pe lumea asta. De aceea, deschid uneori geamul, şi privind spre cer…zbor. Văzut de sus, oraşul e atât de frumos şi curat… Oamenii sunt şi ei atât de frumoşi. Luminile oraşului îmi colorează sufletul şi mintea.

Acum însă, nu pot să zbor. Geamul este închis. E frig.

Mi-e dor de multe lucruri şi de multe persoane pe care nu le mai găsesc în jurul meu. Probabil că sunt, dar nu aşa cum erau odată. Mi-e dor de oameni buni, generoşi, deştepţi, calzi. Oameni care ştiu ce să aleagă. Oameni care ştiu ce şi cât să păstreze. Ce şi cât să dea . Ce şi cât să ceară. Mi-e dor de bun simţ şi de bunăvoinţă. Mi-e dor să se vrea !

Oricât aş încerca şi oricât aş vrea, nu pot să înţeleg timpul în care trăiesc. Obsesia asta de a înţelege îmi zdrobeşte tâmplele si sufletul. Nu pot ! Mi se spune că trebuie să mă adaptez. La ce ? Cum aş putea să mă adaptez la o lume ca asta? Urâtă, infectă ! Cel puţin ochii mei aşa o văd. O lume care se degradează cu fiecare minut pe care îl respiră. Nu vreau să fiu ca lumea. Nu vreau să mă adaptez. Nu pot să mă aliniez la o existenţă care, pentru mine, e degradată, stinsă.  Şi care nu are decât un singur drum : declinul. Nu! Mai bine rămân înafară. În zborul meu din când în când. Prefer să mă topesc în lumea construită de mine, în lumea de sus, de desupra oraşului. Prefer să scriu  fără oprire cuvinte pe care nu e nevoie să le înţeleagă toţi. Şi să trăiesc în lumea pe care o văd şi care îmi place. În lumea pe care o vreau !

Mi-e dor să admir pe cineva. Să-i văd frumuseţea (nu doar din exterior) şi să îmi doresc să o păstrez, să o vreau zi de zi. Păcat… Ce s-a întâmplat cu frumosul? Cu dorinţa? Cu iubirea? Cu ceea ce este bun ?  Probabil ăsta este “examenul de capacitate morală ” la care suntem supusi noi, oamenii. Dar care, din pacate, prea mulţi îl pică. Aşa că… ne merităm soarta !

În fiecare din noi există bun şi rău, frumos şi urât, alb şi negru, lumini şi umbre. De câte ori întâlnesc un om care ştiu că mi-a făcut rău, caut partea bună din el, să mă bucur de ea . Recunosc, e foarte greu !

Trăim nişte timpuri nebune. Greu de înţeles. Problema întregii existente umane este că nu ştim ce înseamnă bun şi rău. Nu facem distincţie. Suntem “legaţi la ochi”. Şi pare să nu deranjeze pe foarte mulţi acest lucru. Pe mine asta mă înspăimântă. Eu ştiu ca binele e ceea ce face bine, ceea ce trebuie să fie, şi răul face rău. Asta se simte. O simţim cu toţii în viaţa noastră, în noi.

Totusi, viaţa e frumoasă. Merită trăită cu tot ce e în ea. Fiecare dimineaţă, fiecare răsărit de soare, fiecare adiere de vânt mă face să îmi doresc să trăiesc tot mai frumos. Aşa cum îmi place. Aşa cum stiu. Aşa cum m-au învăţat legile fiinţei mele. Nu-mi pasă de lumea de jos, de lumea “legată la ochi”. Ochii mei sunt deschişi şi pregătiţi să admire frumosul din orice lucru mărunt.

Lucrurile bune sunt doar bune la-nceput !

Convinge-mă că greşesc ! Zi-mi că-s paranoia şi că exagerez !

Prea multe lucruri bune care au durat….nici mai mult, nici mai puţin de un ……început! Deloc mai mult. Probabil că atât merit, habar nu am…

Deşi am încercat de fiecare dată să fac fiecare început să fie cât mai …longeviv, parcă anapoda se întâmplă să fie invers.

Sunt constientă că nimic nu e veşnic, că ceea ce vine trebuie să şi plece. Dar nu mă aşteptam să fie atât de imprevizibil, spontan. Nu sunt obişnuită să pierd lucruri/oameni/legături cu oameni de pe o zi pe alta şi apoi să spun “asta e “. Pentru că nu cred că e corect. Cel puţin pentru timpul şi efortul meu. Oke, tu pleci, mă uiţi. Te voi uita şi eu…poate mai greu. Nu ştiu. Îţi va lua lua locul altcineva, cu siguranţă. Locul acelui altcineva va fi înlocuit cu altcineva după un timp, şi tot aşa. Dar timpul ? Cine îi ia locul ? Momentele se retrăiesc, chiar dacă în alt mod. Rămân amintiri. Că au o altă conotaţie decât atunci , e altceva. O dată cu acele amintiri, rămân şi regrete, şi timp, şi…..tinereţea mea.

Nu sunt obişnuită şi nici nu vreau  să schimb oamenii din viaţa mea ca pe ciorapi. Nu vreau să mă cunoască o lume întreagă. Nu am nevoie de amintirea oricui, pe care apoi să o ard cu bricheta sau ţigara până la ultima firimitură. Nu vreau. Mă face să mă simt prea slabă…..de unică folosinţă, prea….uzuală, prea…de larg consum. Ori eu nu sunt un produs pe care ţi-l alegi din raft, îl foloseşti, te bucuri de el, şi apoi îl laşi uitat undeva.

Dacă vrei totuşi să faci asta…să-mi laşi sufletul (pentru care eu am depus mult efort să mi-l deschid în faţa ta) uitat undeva…lasă-l într-un loc cu multă lume. Poate cineva îl vede într-o zi şi chiar va avea nevoie de el, şi-l va păstra. Nu pentru o lună, nu pentru 2. Ci pentru totdeauna. Îl va ridica de jos, îl va scutura de praf, îl curăţă şi îl păstrează într-un loc curat.

Lumea asta e prea infectă. Fac parte din această lume, încep să mă “murdăresc” din ce în ce mai rău de ea…. Ori mie imi place albul, imaculat. Cu fiecare dezamăgire a ta, cad, îngenunchez, mă doare, strig….mă murdăresc. Se îmbibă în mine stropi ce greu dispar.

E o chestie de moment…ştiu. Nu e primul. După un timp voi începe să ma curăţ, să mă vindec. Dar probabil că nu voi avea timp să mă bucur prea mult, pentru că …începuturile sunt ….scurte. Cât o clipire.

Îmi e cumplit de greu să înţeleg de ce suntem atât de vulnerabili, de ce ne-am comercializat sufletele şi prietenii. Ne “amanetăm” propria viaţă, neştiind că avem doar una, şi irecuperabilă. Dăm dreptul oricui să ne calce sufletul în picioare ca pe un preş.

Câmpuri de luptă. Asta sunt sufletele oamenilor. Nu se ştie niciodată cine câştigă şi cine pierde.

Aşa cum spunea Oana Pellea “mi-e foarte greu să trăiesc în timpul ăsta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii ăştia pe care nu eu i-am ales şi în lumea asta pe care nu eu am ales-o.”

Dar cum nu putem să ne alegem nici timpul, nici oamenii, nici lumea….nu am de ales. Voi trăi la braţ cu toate acestea. Chiar dacă îmi vor pune de multe ori piedică şi voi cădea în “noroi”. Dar mă voi obişnui. Voi aştepta alte lucruri bune, alte începuturi.

 Duc o luptă cu mine însămi, pe care trebuie să o câştig ….nu am de ales. Sunt tânără… Mai am putere cât pentru o mulţime de începuturi.

lazy_afternoon___by_riccioloribelle-d5q5mmv

Viaţa – între nimic şi absolut !

Unii oameni au senzaţia că timpul îi aşteaptă pentru totdeauna, sau până când , aşa cum vor spune alţii, sunt suficient de “mari” cât să-şi trăiască viaţa după propriul plac ! Serios?? Şi cine a spus că timpul chiar  aşteaptă ??

La 20 de ani ţi se spune că “mai ai de crescut” pentru a lua anumite decizii, pe care, tu personal, consideri că eşti pregătit să le iei. Cam cât de mare trebuie să fii ca să îţi poţi lua deciziile singur/ă ? Ce garanţie ai că, atunci când vei fi destul de “mare”, vei lua decizii corecte sau nu ?? Ah da….experienţa de viată, blah blah….. Really! Şi aia ce garanţie îţi dă? Situaţiile sunt atât de imprevizibile şi diferite de la om la om (ca şi persoanele de altfel ) încât, nu ştiu cât de mult te ajută experienţa anterioară  întrucât, trebuie să îţi adaptezi propriile fapte în funcţie de situaţia în sine.  Cel puţin, cei 20 de ani de viaţa, asta mi-au arătat.

În viaţa asta nu ai absolut nimic garantat. Nici un obiect, nici o persoană. Aşa cum le ai , aşa în orice clipă pot să dispară. Aşa că nu agreez  replica ” şi când nu-l/n-o mai ai, ce faci ?” . So fucking what?? Merg mai departe. Voi avea altceva.  Evident că într-o zi n-o să mai am acel lucru. De ce trebuie să mă gândesc că “dacă cumva o să ….” , sau “şi când o fi să fie….” ? De ce să mă intereseze asta acum ? Când am ce vreau?  Nu o să îmi tai venele (nici pe lung, nici pe lat) pentru absolut nici o pierdere. Fac şi ele parte din viaţa noastră, şi îs dovada că nu avem garanţie pentru nimic, never ! Motiv pentru care trebuie să îţi trăieşti viaţa zi de zi, acum, aşa cum consideri tu că ţi-e bine, şi nu în funcţie de când vor crede ceilalţi că eşti suficient de ” mare”.

Tu ştii cel mai bine când eşti suficient de “mare”. Nu căuta eternitatea şi nici nu o cere. Nu trăi o viaţă care nu este a ta ! Decide TU pentru tine ! 😉

at_the_morning_by_karrr-d4yp471